Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu care mergea înainte, şi numărul sfinţilor care se înmulţeau au transformat în curând oraşul în mod minunat; astfel că în timpul primăverii şi verii care au urmat, anno 1735, oraşul părea plin de prezenţa lui Dumnezeu: nu fusese niciodată atât de plin de iubire şi bucurie, dar nici atât de tulburat ca atunci. În aproape fiecare casă existau dovezi remarcabile ale prezenţei lui Dumnezeu.

Era un timp de bucurie în familie, datorită mântuirii care le fusese adusă; părinţii se bucurau de copiii lor născuţi din nou, soţii de soţiile lor, şi soţiile de soţi. Se vedea intrarea Dumnezeului nostru în locaşul Lui cel sfânt, ziua lui Dumnezeu era o zi de bucurie, şi locaşul Lui era plăcut. Adunările noastre publice erau frumoase pe atunci: congregaţia era vie în slujba lui Dumnezeu, fiecare era implicat în închinarea publică, fiecare ascultător era dornic să soarbă cuvintele pastorului de îndată ce erau rostite; adunarea plângea din când în când, în timpul predicării Cuvântului; unii plângeau de părere de rău şi neputinţă, alţii de bucurie şi iubire, alţii de milă şi grijă faţă de sufletele vecinilor lor.

Închinarea noastră publică s-a însufleţit foarte mult; Dumnezeu era proslăvit prin psalmi, după puterile noastre, în frumuseţea sfinţeniei. S-a observat că nu exista nici o altă parte a serviciului divin care să sublinieze atât de mult harul şi să înalţe inimile oamenilor buni spre Dumnezeu, ca atunci când Îi cântam laude. Congregaţia noastră fusese la înălţime şi înainte în aspectul exterior al acestei îndatoriri, fiindcă bărbaţii cântau în mod regulat şi mulţumitor trei părţi ale melodiei, iar femeile o parte, singure; dar acum era evident că se deprinseseră să cânte cu o neobişnuită înălţare a inimii şi glasurilor, care transforma cântarea într-o îndatorire plăcută.