În calitate de cititor te întrebi ce este baraca pentru că acesta este şi titlul cărţii iar Mack destinatarul mesajului se întreabă cine este tata. Doar n-o fi vorba de… nu, nu se poate să fie vorba despre Dumnezeu, gândi Mack. Nu cred că Dumnezeu scrie bileţele şi le pune în poştă îşi spuse, căutând mai departe să-şi umple timpul. In el se dă o luptă interioară pe care nu o împărtăşeşte nici măcar cu soţia lui de teamă să nu fie ridiculizat pentru că de înţeles nici nu poate fi vorba.

În momentul în care Mack a primit acest bilet trecuseră trei ani buni de la momentul când viaţa lui a fost afectată de dispariţia fetei sale Missy. Era la munte în vacanţă tocmai salvase de la înnec doi copii care s-au răsturnat dintr-o canoe, pe lacul cu apa rece ca gheaţa cand teribila veste la izbit puternic: Missy, fata lui a fost răpită. Poliţia, maşini de teren, elicoptere, persnal calificat, consilieri ce mai mbilizare maximă pentru găsirea răpitorului şi recuperarea lui Missy. După o perioadă îndelungată de cercetări ajung într-o baracă într- zonă muntoasă greu accesibilă pentru a descoperi pete de sânge şi în imprejurimi rochia fetiţei. Semnalul transmis de aceste evidenţe este unul greu de acceptat de un tată care îşi iubeşte copila. Şi iată ca dupa trei ani din nou îi revine în minte scena cu baraca ba chiar este invitat la baracă, acea dărăpănătură care era depozitarul unui secret, martoră la un eveniment despre care el ar fi dorit să ştie detalii. De când a primit invitaţia prin biletul acela tipărit la maşina de scris sufletul său nu mai are linişte. În ciuda raţiunii care strigă stop el vrea să meargă singur acolo la baracă. Poate mă cheamă criminalul – se gândi el – şi vrea să mă omoare şi pe mine. În loc să-l înspăimânte un astfel de gând îl încurajă să-şi facă bagajele pentru aceasta solitară călătorie. Paul Young reuseste extrem de bine să exprime emotiile pe care Mack le trăieşte încât te ţine captiv lipit de paginile cărţii. Odată ajuns la baracă lucrurile se schimbă. Ceea ce se întâmplă la baraca este mai greu de acceptat şi aceasta datorită unor tipare pe care noi deja le avem prestabilite.

Partea a doua a cărţii Baraca deşi nu este delimitată în vreun fel anume ea se remarcă prin modalitatea în care se prezintă. Fără a greşi în vreun fel putem considera că acţiunea romanului cuprinde două episoade delimitate de baraca sau mai bine zis de vizita la baracă. Vă reamintesc următorul lucru la baraca din zona muntoasă greu accesibilă Mack pe numele său întreg Mackenzie a găsit rochia pătata de sânge a fetiţei lui răpită. Chiar dacă baraca este un loc al durerii al amintirilor neplăcute iată-l singur în acel loc fără a şti să dea detalii cu privire la prezenţa lui acolo. Nici măcar vremea nu era favorabilă pentru o aventurare pe munte. A împrumutat o maşină de teren pentru a putea face faţă drumului îngheţat şi chiar aşa a trebuit să abandoneze maşina la vreo doi kilometri de baraca. Ajuns în baraca ce parcă refuza să se prăbuşească în ciuda constituţiei sale fragile nu ştia cum să procedeze era oarecum stânjenit că el om matur se află în această incertitudine cu privire la ceea ce urmează să se întâmple. Odată ce a deschis uşa dărăpănăturii l-a împresurat amintirile. A aruncat o privire fugară spre locul unde acum trei ani poliţia a găsit pata de sânge şi rochia fetei lui, Missy – pata, cei drept mai ştearsă de vremuri însă îşi trăda prezenţa chiar şi aşa. Un val de mânie, ură, neputinţă toate acestea îndreptate spre Dumnezeu au răbufnit. Nimeni nu se afla pe o rază de kilometri aşa că s-a Mack se manifesta fără a se cenzura. Fizic nu a făcut faţă unei asemenea manifestări astfel că s-a prăbuşit şi a zăcut în praful din baraca o vreme îndelungată. Frigul care-i pătrundea în oase l-a adus oarecum la realitate, spun oarecum pentru că de fapt din acel moment se petrece un neobişnuit lucru. Totul în jurul lui se transformă, capătă viată, culoare, vremea arată altfel atât de diferită că nu poate fi descrisă. Totul este ireal şi chiar este. Din acest moment ca şi cititor ai de ales dacă mergi mai departe sau pur si simplu abandonezi lectura. Este o luptă interioară pe care a trebui să o duc deoarece felul în care se prezintă povestea mai de parte surprinde peste măsură. Ceea ce urmează este  metaforă şi trebuie luat ca atare. Romanul nu este unul de doctrină ci doar prezintă de-o manieră inedită modul în care relaţionează Dumnezeu cu persoanele care au pierdut pe cineva drag. Oamenii cu dureri lăuntrice nevindecate încă vor fi mângâiaţi de modul acesta de prezentare a lucrurilor. Autorul îşi asumă riscul de a traduce în limbaj omenesc anumite aspecte cereşti despre care nu ştim mai nimic. Baraca este un roman unic prin modul in care este scris si vă va determina să doriţi cu interes prezenta lui Dumnezeu.

Divorţul pare a fi singura cale de rezolvare a problemelor aşa gândeau cei doi. Erau împreună sub acelaşi acoperiş însă emoţional erau la mare depărtare iar partea cea mai gravă era lipsa de ştiinţă în a gestiona o astfel de situaţie. Caleb este un pompier foarte respectat în comunitate, un adevărat erou însă acasă nu reuşeşte să câştige respectul soţiei. Prinşi într-un ritm al societăţii moderne nu reuşesc să aloce timp pentru a-şi rezolva problemele ca să nu mai spunem că o componentă de bază lipseşte din casa lor. Este vorba de Dumnezeu. De aceea Catherine îşi permite le locul de muncă – ea se ocupa de relaţii publice in cadrul unui spital – sa flirteze.

Îmbrăcata foarte elegant cu dese apariţii la televiziune pentru a da declaraţii nici nu a fost foarte greu pentru ea sa se facă remarcata mai ales ca dorea aceasta. Spre a fi mai clara in ceea ce priveşte accesibilitatea a si aruncat chiar verigheta intr-un sertar al biroului. Lupta care se dădea în experimentatul pompier Caleb era una care-l tortura la foc mic. Era dispus sa stingă zeci de incendii numai să nu mai aibă parte de atitudinea de „mă descurc şi fără tine” a soţiei sale. Ca bărbat nu poţi să nu te ataşezi de eforturile lui Caleb îşi a-şi recupera soţia, eforturi care nu au avut nici un efect pentru început. A vrut să renunţe în repetate rânduri însă tatăl său l-a sprijinit necondiţionat şi a insistat să meargă mai departe în a lupta pentru căsnicia sa. Pentru a-l ajuta i-a dăruit un fel de jurnal care acoperea o perioadă de 40 de zile, jurnal care a salvat căsnicia părinţilor săi. Caleb când a auzit că este vorba şi de Dumnezeu în toată chestiunea aceasta a dorit să abandoneze imediat însă din respect pentru tatăl său şi cu dorinţa de a-şi recâştiga soţia a acceptat să parcurgă acest jurnal însă fără prea mare tragere de inimă.
Romanul „Încercarea focului” prezintă o excelentă paralelă între stingerea incendiilor şi reaprinderea focului dragostei între două persoane care au avut o concepţie eronată despre iubire. Caleb experimentatul pompier avea să înţeleagă că o căsnicie nu poate funcţiona decât în condiţiile în care investeşti timp şi te preocupă mai mult dăruirea decât primirea. Mare iubitor de ambarcaţiuni, de bărci, petrecea mult timp consultând tot felul de cataloage visând la vremea când va avea barca sa. Catherine, soţia lui se simţea pe locul doi dacă nu chiar pe al treilea, al patrulea. Pentru barca lui avea o sumă frumuşică de bani deja strânsă şi aceasta în condiţiile în care casa în care locuiau necesita reparaţii urgente. Tensiunea în acest cuplu este accentuată şi de starea sănătăţii mamei lui Catherine. În urma unui accident vascular a rămas ţintuită într-un cărucior cu rotile. Ea ar fi vrut să-şi ajute mama, săi cumpere un cărucior care să-i uşureze deplasarea, Caleb dorea sa-şi cumpere barca şi uite aşa tensiunea era o constantă în casa lor. De la un timp se întâmplă ceva în atitudinea lui Caleb faţă de soţia lui. Nu mai este el, se comportă extrem de ciudat. Îi aduce flori, este adevărat că erau nişte biete flori de câmp, ieftine însă este totuşi, ceva. Ba chiar într-o dimineaţă i-a pregătit cafeaua aşa cum îi plăcea ei să o facă, din boabe măcinate. Te-ai fi aşteptat ca aceste gesturi de tandreţe de iubire, este adevărat destul de stângaci exprimate să fie reperate de Catherine într-o manieră pozitivă, însă…nu a fost deloc aşa. Ea înţelegea că aceste gesturi nu sunt altceva decât nişte încercări disperate ale soţului său de a obţine mai multe la partajul pe care aveau să-l aibă în curând când divorţul se va finaliza. Aşa că lângă vaza cu flori lăsă pentru Caleb soţul său documentele pentru divorţ din partea avocatului. Cât de tare ai fi nu prea poţi să te aduni când vezi că gesturile tale sunt tratate într-un fel atât de eronat, când ţi se răspunde cu rău la bine. Dacă nu ar fi fost tatăl lui Caleb, un creştin care a văzut dragostea lui Dumnezeu, ar fi abandonat de mult însă aşa a fost determinat să meargă mai departe pe firul jurnalului de 40 de zile. În fiecare zi citea şi aplica, citea şi aplica iar aceasta o întărâta şi mai mult pe soţia sa care era încurajata şi de prietene apropiate să nu se lase îmbrobodită pentru că bărbaţii această specie, se comportă mieros, tandru, până obţin ce vor pentru ca apoi să fie din noi ei înşişi. Toate prietenele lui Catherine au experimentat durerea generata de relaţii defectuase şi iată-le deja experte. Aveau să greşească de data aceasta pentru că la Caleb schimbarea era o misterioasă lucrare pe care nici el nu o pricepea întru-totul, o schimbare care venea din interior. Dumnezeu îl ajuta pentru că deja făcuse acel pas prin care îşi recunoştea neputinţa şi se trezea în repetate rânduri cerâd ajutor divin pentru a-şi iubi soţia în ciuda comportamentului ei respingător. Schimbările în viaţa lui Caleb au fost radicale. Într-o zi pe biroul unde era computerul la care Caleb petrecea şi câteva ore pe zi se afla un impresionant buchet de trandafiri roşii. Era un mesaj clar cât se poate de clar. Catherine a văzut, a ignorat şi aceasta în condiţiile în care a găsit în curte resturi din computerul făcut bucăţi cu bâta de baseball, resturi care dovedeau că acel computer, subiectul multor certuri, nu va reveni niciodată. Un gest făcut de Caleb a avut totuşi impactul care i-a schimbat perspectiva lui Catherine astfel ca finalul, finalul cărţii Încercarea focului să fie unul fericit. Fără ca soţia lui să ştie amatorul de bărci şi-a scos economiile din bancă şi a achitat integral un cărucior cu rotile performant pentru soacra lui. Când din întâmplare a aflat că misterioasa persoană din spatele acestui gest nu este medicul la care ea se gândea ea ci este chiar soţul ei Caleb, dintr-o data toate lucrurile capătă sens, un sens pe care ea nu la înţeles. Din acest moment emoţia atinge cote maxime, iar cartea finalizează într-un trend ascendent cu o rededicare a celor doi pentru a rămâne împreună şi la bine şi la rău.
Încercarea focului deşi este un roman se încheie cu o prezentare a Evangheliei, fiind astfel o excelentă unealtă de evanghelizare.

După cum bine se vede, problemele lor – ale celor din vest – ajung să devină şi problemele noastre, chiar dacă după o anumită perioadă. Tocmai această perioadă de întârziere poate să se constituie într-un avantaj enorm care să ne confere nouă posibilitatea de pregătire pentru a preveni – pentru că nu-i aşa ştim că este mai uşor să previi decât să tratezi.

Subiectul cărţii „Lupta frumoasă” porneşte de la premiza că actualul creştinism este unul de suprafaţă, unul căldicel, marcat de religiozitate şi de liste lungi cu interziceri şi îndatoriri. Viaţa de credinţă este impropriu numită de credinţă deoarece manifestarea credinţei este mai mult o chestiune teologică decât una cu un puternic caracter practic aşa cum a fost în viaţa primilor creştini. Credincioşii de astăzi spune Gary Thomas, nu mai simt cât de gloriasă este viaţa creştină, cât de extraordinar este să fii creştin. Ne mulţumim cu puţin – o religie îmblânzită, câteva ritualuri, din când în când, aşa, câte un răspuns miraculos la rugăciune – şi viaţa trece fără să ne înţelegem adevărata identitate în Hristos, fără să ne îmbrăţişăm chemarea de copii ai lui Dumnezeu şi fără să ne împlinim scopul divin. Încă din primul capitol introductiv mesajul este unul extrem de dur însă benefic pentru a îndepărta plaga unui creştinism îmbibat de cultural şi de aspecte regionale care împiedică acţiunea duhului lui Dumnezeu. Cei care s-au obişnuit cu statutul de spectatori de consumatori veşnic nemulţumiti şi nesatisfăcuţi vor găsi în cartea „Lupta frumoasă” paşi concreţi de a depăşi acest statut neproductiv pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi în ultimă instanţă pentru ei înşişi. Mă rog ca la terminarea acestei cărţi – spune Gary Thomas – să vă consideraţi ochii drept slujitorii lui Dumnezeu, iar mâinile şi picioarele drept instrumentele sfinte ale puternicului Creator. Mă rog ca urechile voastre să audă permanent cuvintele şi instrucţiunile lui Dumnezeu, ca inimile voastre să fie pline de pasiunea lui Dumnezeu. Mă rog ca minţile voastre să înceapă călătoria fascinantă de a cunoaşte gândurile lui Dumnezeu şi ca trupurile voastre să fie un centru clocotind de viaţă şi de pasiune faţă de Hristosul înviat şi stăpân peste toate, care lucrează cu putere în oameni. Toate aceste aşteptări ale autorului sunt realiste pentru că tocmai aceste subiecte le abordează pe paginile cărţii „Lupta frumoasă „ şi oferă soluţii care odată aplicate zămislesc împlinirea.

Captivanta aventură a transformării zilnice prin puterea lui Dumnezeu, aceasta este tema abordată de Gary Thomas în cartea „Lupta frumoasă”. Deşi lupta creştinului este una frumoasă, este una bună, aceasta nu înseamnă că este şi uşoară. Greutatea luptei este direct proporţională cu lepădarea de sine şi aceasta pentru că duşmanul cel mai mare este în noi. Pentru că ne mulţumim cu bine, pierdem deseori ceea ce este cel mai bine. Iar această pierdere este de fapt renunţarea la binecuvântarea lui Dumnezeu care nu poate fi înlocuită cu nimic. Pe întreg parcursul cărţii se regăseşte un strigăt de motivare la experimentarea prezenţei lui Dumnezeu, care este mai mult decât doctrină. A cunoaşte despre Dumnezeu nu trebuie să fie apogeul experienţei noastre spirituale. Cunoaşterea lui Dumnezeu este cea care dă sens vieţii şi o îmbracă în haine strălucitoare de sărbătoare. Dorinţa mărturisită a lui Gary Thomas este de a sluji la ascensiunea celor, care caută mai mult prezenţa lui Dumnezeu. Exemplifică accesul pe o treaptă superioară prin exemple biblice cât şi prin exemplele unor personalităţi care au rămas în conştiinţa publică datorită experienţelor extraordinare trăite în prezenţa lui Dumnezeu. Aceste experienţe sunt catalogate de autor ca fiind mistice; iar pentru a fi înţeles corect explică în detaliu ce doreşte să se înţeleagă prin mistic. Pentru Gary Thomas folosirea termenului mistic este acela de experimentare directă a lui Dumnezeu. Fără această întâlnire personală viaţa de credinţă este una artificială care va duce mai devreme sau mai târziu la frustrare, neîmplinire şi răzvrătire.

Cele trei părţi ale cărţii „Lupta frumoasă” sunt captivante prin structura inedită la care apelează autorul. Începe fiecare capitol cu un set de trei, patru citate, versete biblice care introduc subiectul capitolului respectiv, pentru ca apoi la finalul capitolului să găsim o secţiune intitulată: să recapitulăm. Această desfăşurare a materialului este una benefică pentru cel care doreşte să asimileze conţinutul acestei cărţi care poate fi un ghid util pentru viaţa de zi cu zi a credinciosului, care s-a angajat în a-l urma pe Dumnezeu conştient că aceasta presupune, luptă. Miezul cărţii, respectiv capitolul 2 intitulat, Spirit nou, trupuri noi, evidenţiază adevărul biblic cu privire la minunea transformării mântuitoare. Creştinul este o persoană care a reactivat chipul lui Dumnezeu în el şi astfel devine mijlocul vizibil al Dumnezeului nevăzut. O astfel de abordare nu poate decât să responsabilizeze şi apoi să determine la acţiune. Doar acţiunea, a dat naştere afirmaţiei pauline : m-am luptat lupta cea bună sau lupta cea frumoasă. Tu ce luptă duci, pentru cine te zbaţi, cheltui, te epuizezi. O singură luptă este numită frumoasă, bună iar aceasta, dacă-i purtată îţi va revitaliza viaţa. „Lupta frumoasă” cartea lui Gary Thomas îşi propune şi reuşeşte să atragă în lupta experimentării depline a puterii minunate şi transformatoare a lui Hristos pe aceia care îndrăznesc să o deschidă.

Între noi fie vorba vă mărturisesc, lecturarea nu ia prea mult timp deşi, naraţiunea se întinde pe 280 de pagini. Subiectul te prinde, te suprinde şi îi eşti captiv. Am descoperit că pot citi la viteze mai mari. Distribuit pe trei părţi, însumând 56 de capitole scurte, care pot fi parcurse în doar câteva minute, romanul captivează de la primul rând. Enigmaticul te învăluie de pe prima pagină şi te determină să dai pagina să dai pagina să dai…până în final când cuvântul „sfârşit” te face să-i regreţi existenţa. Josh Mc Dowell vrut să realizeze un roman captivant şi eficient iar aceasta ia reuşit din plin. Documentarea pentru scrierea lui a necesitat chiar mutarea pentru o perioadă de timp în Egipt, astfel că aspectele legate de distanţe, localuri, relief, localităţi, corespund cu realitatea. Impactul pentru cei care locuiesc în spaţiul descris în, Martorul, devine cu atât mai mare, ceea ce a şi intenţionat autorul. Romanul se constituie astfel într-o unealtă eficientă pentru prezentarea Evangheliei într-un spaţiu extrem de ostil precum lumea musulmană. Spre deosibire de alte romane, Martorul nu este doar înţesat de aventuri eroice, palpitante şi pline de neprevăzut ci oferă răspunsuri la cele mai importante întrebări care ne ies în cale şi care ne urmăresc din copilărie până la vârsta perilor albi.

Cine este martorul ? Cine este personajul enigmatic din spatele acestui statut nu prea confortabil. Să fii martor la un asasinat nu este prea agreabil, cel puţin mie nu mi-ar surâde ideea. Romanul Martorul, scris de Josh McDowell debutează cu un dialog între un personaj bogat, extrem de bogat, Rafic Ramsey şi cel care a fost angajat să se ocupe de o situaţie des întâlnită în lumea celor cu mulţi bani, este vorba despre o răpire. Răpitorii lacomi au plusat suma de vreo câteva ori îngreunând situaţia, complicând-o. Claudette, soţia personajului influent, răpita, de fapt nici nu a fost răpită în adevăratul sens al cuvântului, iar aceasta o ştia şi agentul care într-un mod discret dar eficient a instrumentat cazul. Avea dovezi, fotografii, era un profesionist. Experinţa acumulată în timp, a determinat rezolvarea acestei probleme într-un timp record. El avea să devină din urmăritor, urmăritul şi acaesta pentru că ştia adevărul. Martorul, în persoana lui Maruan Accad, nume cu rezonanţă în spaţiul islamic, este hăituit deoarece deţine informaţii compromiţătoare. Detectivul căruia i s-a încredinţat cazul, iar aceasta s-a făcut pe considerente profesionale se dovedeşte a fi cârtiţă, adică trădător. Intuiţia martorului il salvează din ghearele morţii. Derularea povestirii este una extrem de captivantă deoarece neprevăzutul este o caracteristică marcantă. Pentru a scăpa de urmăritori, Taric, care este de fapt martorul însă sub o noua sa identitate nu se dă in lături de la nici o acţiune pentru a se salva. Îşi salvează viaţa aceasta, pierzând-o pe cealaltă. Pe parcursul lecturării eşti martor la decadenţa Martorului. El este exponatul rasei umane care se pretează la orice pentru a-i fi bine. Romanul ia o direcţie neaşteptată după ce Taric, este informat cu privire la moartea Raniei, femeia pe care o iubea . Moartea persoanei iubite îl aruncă în braţele unei necunoscute care se dovedeşte a fi varianta feminină a fiului risipitor.

Totul se schimbă când Taric, hoinarul, află că noua sa prietenă este fica unui păstor. Acum romanul se prezintă într-adevăr ca unul creştin. Întâlnirea cu păstorul se dovedeşte a fi una care schimbă vieţi pentru că, acest om simplu, însă hotărât, gaseşte cheia spre inima, bărbatului care se pare că avea zilele pecetluite. Urmăritorii erau aproape, mai aproape decât îşi imagina el. Spre final aflăm cum se poate citi Noul Testament într-o noapte doar şi apoi cum inima se schimbă prin miracolul produs de Cuvântul lui Dumnezeu. Partea finală abundă de versete biblice care fac acum parte din derularea povestirii. Nici o clipă nu eşti forţat să le citeşti nu este un abuz, prezenţa lor acolo, se potrivesc extrem de bine. Ce să mai spunem este Evanghelia prezentată la modul complet însă atât de natural împletită cu povestirea încât nici chiar cititorii avizati nu se simt deranjati.

Martorul, scrisă de Josh McDowell se dovedeşte a fi mai mult decât un roman bine scris. Prin această povestire se transmit adevăruri extraordinare care altminteri ar fi respinse

Chiar daca unul dintre ele enunta cu emfaza ca cel mai pretios capital este omul, modul de organizare si functionare a infrastructurilor destinate sa rezolve problema dezradacinatilor soartei, era cu mult sub cerintele firesti ale unei lumi cu adevarat civilizate. In aceste institutii se derulau in permanenta, tragedii personale pe care autoarea Ligia Seman, a reusit sa le sesizeze in toata amploarea lor. Inmanunchind intr-o carte trairile dramatice ale personajelor zugravite, Ligia Seman a prezentat cititorilor o fresca tragica a unui segment al societatii romanesti, pe care putini l-au banuit si care impresioneaza prin intreaga evolutie a evenimentelor descrise.

Personajele cartii, provenind din straturi sociale diferite, dar preponderent facand parte din grupul celor mai napastuiti: orfani, copii abandonati, tineri fara educatie sau varstnici “fara nici un capatai”, sunt asvarlite de viata la marginea societatii si duc o existenta la limita supravietuirii. In aceste conditii, o idee care razbate din deciziile si comportamentul multora dintre personaje, este dorinta de libertate individuala. Chiar daca aparent sunt simpli si lipsiti de educatie, copiii care fug din orfelinate si ajung copii ai strazii, isi exprima cu fermitate preferinta de a fi liberi, neincorsetati de reguli si nedominati de ierarhii conventionale. Pretul pe care il platesc insa cei mai multi dintre ei, este neasteptat de mare, pentru ca, in final, si acolo insusirile negative ale omului se manifesta, poate chiar mai dur decat in mediul pe care l-au parasit. Setea de putere, dorinta de a domina, avaritia, invidia, violenta, se manifesta in asemenea imprejurari chiar mai salbatic decat conditiile restrictionate ale unor institutii.

La originea multora dintre nefericirile descrise in cartea Ligiei Seman se afla atmosfera familiala disfunctionala, cu parinti abuzivi, deraiati de la o conduita sociala normala, datorita alcoolului, lipsei unui minim decent de mijloace de trai si a altor factori distructivi, care le fac viata greu de suportat. Cei mai vulnerabili la consecintele nefaste ale unor astfel de conditii sunt, evident, copiii care cresc intr-un astfel de mediu. Lipsa de preocupare pentru educatia lor, limbajul si comportamentul abuziv, creeaza traume timpurii care se vor reflecta de-a lungul intregii existente de mai tarziu.

Vlad, unul dintre personajele principale ale cartii sufera din frageda copilarie niste traumatizari sufletesti majore, care-l vor marca multi ani dupa ce-si pierde parintii si fratii. Supus unor maltratari fizice si psihice permanente in orfelinatul unde este plasat, el devine o bruta insensibila si refractara chiar la bunele intentii ale unora din anturajul lui. Evadarea lui nu-i schimba prea mult statutul de oprimat si claustrat de toate nedreptatile ce i se fac. Chiar si atunci cand, cu trecerea anilor, fizic devine mai puternic, isi manifesta furiile doar sporadic, in mintea lui revenind mereu episoadele din trecut, in care a avut parte de tandrete numai din partea sorei lui – Ana si foarte rar din partea mamei. Viata dezordonata, nesiguranta existentei sale lipsite de afectiune si bucurii il fac sa se comporte ca un animal haituit si sa nu vada in jur decat rautati, egoism, aducatoare de amaraciuni.

In mentalitatea lui se petrece totusi o schimbare radicala atunci cand i se explica sensurile adevarate ale vietii si cand constata ca pe lume exista si fiinte pure, cu suflet, care fac bine fara sa astepte nici o rasplata. O familie de intelectuali, ii dovedeste, cu diferire ocazii ca oamenii pot fi si buni, gata sa ajute si sa ierte. Cu toate ca, prada unor porniri animalice, savarseste un act mai mult decat reprobabil, atentand la viata unui tanar misionar, familia Marcu nu il condamna, ci continua sa-l ajute. Intamplarea il aduce in contact in imprejurari diferite cu membri familiei doctorului Marcu, facandu-l sa realizeze ca este mai important sa ierti si sa faci bine, decat sa te razbuni. Turnura din viata lui este facilitata si de reaparitia in viata lui a sorei lui , Ana, cea care i-a lipsit atat de mult in toti anii de separare.

In derularea actiunii cartii Tragedie şi triumf, autoarea Ligia Seman, descrie cu lux de amanunt framantarile teribile care macina starile sufletesti ale personajelor, unele dintre ele punand la indoiala insasi existenta lui Dumnezeu. “Daca el exista, de ce este nedrept cu cei napastuiti?” isi pun intrebarea simplista cei din anturajul lui Vlad,unul dintre personajele principale ale cărţii. Replica celor care cred altfel, vine cu promptitudine, dar rezulta mai mult din desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

Bunatatea si altruismul celor din familia Marcu, chiar daca sunt si ei afectati de pierderi dureroase, contribuie la transformarea care se produce in sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbarile induse il fac sa inteleaga rosturile pentru care exista si sa-si infraneze pornirile instinctuale de rautate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufletesti la care a fost supus in timp.

Ligia Seman, dotata cu un talent nativ remarcabil descrie in detaliu starile sufletesti ale personajelor cartii, relevand dilemele cu care se confrunta, indoielile care le framanta credinta, scepticismul cu privire la sansele care le au intr-o societate bazata pe inechitate sociala, pe porniri hraparete si de dominare. Nemultumirile individuale au insa, ca mai totdeauna aspectul haotic al unor frustrari in care cei implicati isi asuma vina pe care nu intotdeauna o au, dar care in ochii celor din jur apare ca lipsa de obiective, de curaj, cu alte cuvinte lipsa capacitatii de a se orienta in timp si spatiu. Frustrarile personale nu raman insa la nivel individual, ci se rasfrang inevitabil asupra celor apropiati, care intregesc astfel cercul vicios al nerealizarii in ansamblu.

Aplecarea Ligiei Seman catre detalii, confera cartii un sens de autencititate si o ajuta sa-l faca pe cititor interesat sa traiasca el insusi starile sufletesti prin care trec personajele cartii. Chiar daca unele trasaturi sunt mai adanc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decat sa coloreze tragismul descrierilor. In paralel cu actiunea principala, uneori se fac digresiuni in particularitatile imprimate de timp si loc, fara a se intra in specificul socio-georgafic, care este totusi oarecum diferit in variate regiuni ale tarii. Faptul nu ştirbeşte cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile in care se desfasoara actiunea.

Expunerea beneficiaza de multe pledoarii cu tenta filosofica, cugetari si reflectii puse in gura diferitelor personaje, ceea ce genereaza intrebari si indeamna la cumpanirea sensurilor existentiale ale efemerului nostru periplu terestru. O Felicit pe Ligia Seman spune dr. Emil Oneţ, autorul acestor opinii, pentru aceasta reusita publicistica si cred ca , Tragedie şi triumf, va reprezenta un punct de referinta care va ajuta pe multi să conştientizeze cu mai multa compasiune zbuciumul in care unii dintre semenii nostri isi duc viata.

Dr. EMIL G. ONET
Phoenix, Arizona

În virtutea acestei toleranţe de tip nou, Uniunea Europeană, spre care alergăm îmbujoraţi şi cu respiraţia întretăiată de emoţie, şi-a măturat deja sub covor o grămadă de valori, printre care şi întreaga ei moştenire creştină. Concepţia despre lume caracterizată de faptul că binele şi răul sunt categorii absolute, comunicate de către un Dumnezeu Atotputernic a devenit semn de fundamentalism, dacă nu chiar de scrânteală. În lumea fără repere a noii toleranţe, nimeni nu mai poate decide dacă politeţea e mai bună decât obrăznicia, curajul mai lăudabil decât laşitatea, sau adevărul mai preţios decât mai minciuna. În această vastă puşcărie fără haine vărgate şi ziduri, toţi au dreptate, toţi zâmbesc tâmp şi mai ales, toţi sunt liberi.

Cartea „Noua toleranţă” alcătuieşte o lucrare care se impune a fi lecturată pentru a face faţă noilor provocări care se prezintă îmbrăcate într-o vestimentaţie de tip european. Locuitori ai unui areal geografic în care democraţia a generat practici liberale, autorii cărţii „Noua toleranţă”, Josh McDowell şi Bob Hostetler trag un puternic semnal de alarmă spre această nouă mişcare culturală care ameninţă să ne spele creierele, definitv. Poate par mai prăpăstios azi în afirmaţii însă adevărul este că noi românii suntem expuşi din ce în ce mai vizibil „noii toleranţe” promovate la rang de cultură modernă. Institutul Cultural Român şi-a dat recent în petec prin expoziţia de la New York deschisă în 7 august 2008, arătând lumii că Romania nu-i departe de abjectele vulgarităţi promovate ca artă de înaltă ţinută contemporană.

Cu o bibliografie impresionantă care reprezintă 10% din numărul de pagini care formează cartea, „Noua toleranţă” este o lucrare serioasă bazată pe o documentaţie solidă. Terminologia folosită este explicată de glosarul de termeni din finalul cărţii. Tot la finalul cărţii este o listă care cuprinde recomandări pentru o înţelegere mai bună a subiectului tratat : toleranţa. De fapt termenul toleranţă şi-a pierdut de mult înţelesul său real, de aceea pentru o accentuare corectă autorii folosesc combinaţia : toleranţă tradiţională. Toleranţa tradiţională respectă, preţuieşte şi acceptă persoana fără ca aceasta să însemne necesaramente acordul ori aderarea la convingerile şi comportamentul ei.

Când am citit prima dată cartea „Noua toleranţă” am descoperit cheia pentru înţelegerea vremurilor şi de asemenea material necesar unei argumentări articulate faţă de tendinţele actuale. Incursiunea lui Bob Hestetler şi a lui Josh McDowell în istorie descoperă rădăcinile „noii toleranţe” ce sunt adânc înfipte în curente precum modernismul, renascentismul, iluminismul, darwinismul. Rezultatul ? Nimic altceva decât decesul adevărului. Adevărul a încetat să mai existe ca realitate obiectivă în lumea noii toleranţe, ceea ce înseamnă că şi moralitatea a decedat.

Ştiaţi că în 80% din situaţiile în care auzi cuvântul toleranţă în afara bisericii – folosit de învăţători, crainici, oficialităţi, vedete – nu se referă aproape niciodată la toleranţa tradiţională, ci la ceea ce numim noua toleranţă. Această nouă toleranţă se bazează pe convingerea nescripturală că „adevărul este relativ în funcţie de comunitatea în care persoana este integrată. Şi de vreme ce există multe comunităţi umane, există, în mod necesar, multe adevăruri diferite. Noua toleranţă este radiografiată de Josh McDowell si Bob Hostetler în cartea cu acelaşi nume oferind temeinice argumente necesare unei abordări corespunzătoare – în lume dar nu ca lumea. Sfatul categoric ce se desprinde din cartea „Noua toleranţă” este de a înfrunta sistemul lumesc care se reconfigureză periodic pentru a fi atrăgător şi lesne acceptat. Înfruntarea însă presupune o manieră hristică faţă de toate politicile care subminează standardele biblice. Cu fiecare an care trece, biserica lui Hristos se apropie tot mai mult de situaţia cu care se confrunta Biserica Noului Testament: o minoritate trăind într-o societate pluralist-păgână. America trece prin modificări fără precedent după cum recunoaşte Josh McDowell în ceea ce priveşte atitudinea faţă de creştinism. În sistemul educaţional din Statele Unite se poate observa un paradox deosebit de straniu. Asistentele medicale din cadrul şcolii nu pot să-i dea unui elev o aspirină fără ca mai întâi să primească permisiunea părinţilor, pe când angajaţii dispensarului şcolii au tot dreptul să distribuie prezervative, fără să aibă obligaţia de a-i anunţa sau a cere permisiunea părinţilor.Consensul creştin care mai demult guverna viaţa publică şi privată din Statele Unite, Canada şi alte ţări occidentale s-a şubrezit atât de mult, încât astăzi nu mai trăim într-o societate post-creştină, ci într-una anti-creştină, o societate în care credinţa este dată la o parte, ridiculizată, o societate în care creştinii sunt consideraţi dubioşi iar motivaţiile şi comportamentele lor sunt amendate. Drept urmare, creştinii sunt confruntaţi cu imensa provocare de a trăi în două împărăţii ireconciliabile. Nimic nou sub soare. Şi Isus, încă de la naştere a fost considerat un pericol public; apoi El şi primii săi ucenici făceau parte dintr-o minoritate frecvent asuprită de o putere colonială, pentru ca în final Fiul Omului, să fie executat de către Stat.

Capitolul şase al cărţii „Noua toleranţă” intitulat sugestiv „O cale nespus mai bună” se prezintă ca un ghid de comportare al creştinului în societate. Răspunde la întrebări precum : Care este reacţia creştină eficientă la o cultură îmbăiată în doctrina postmodernă a noii toleranţe ? Cum să facem, ca să ne opunem unei mişcări culturale care ameninţă să submineze credinţa copiilor noştri şi să erodeze convingerile lor cu privire la bine şi rău ? Cum să facem ca să stăm pe poziţie ca profetul Daniel, apărând adevărul şi virtutea chiar cu preţul ridiculizării şi al persecuţiei? Răspunsurile pertinente şi bine documentate trezesc dorinţa de a lua atitudine de a acţiona inteligent, cu dragoste în vederea influenţării spaţiului în care fiinţăm. În Suceava persoane marcate de dorinţa de a influenţa au postat desupra bulevardului George Enescu un banner cu un verset din Eclesiastul. Este adevărat că-i puţin lizibil, însă este de apreciat că au preluat iniţiativa de a duce în acest mod Cuvântul lui Dumnezeu în stradă. Societatea de azi poate fi influenţată – opinează autorii cărţii „Noua toleranţă” – printr-o comunitate creştină autentică, relevantă din punct de vedere relaţional. Chiar şi o cultură dominată de noua toleranţă nu va putea să se împotrivească inimii pline de compasiune a unui credincios şi slujitor al singurului Dumnezeu adevărat. După parcurgerea acestei cărţi nu poţi sta pasiv, conservând adevărul descoperit ţie prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Apologetica noastră spunea Chuck Colson este trăirea adevărului în dragoste; printr-o astfel de atitudine facem faţă provocărilor propuse de noile idelogii ale veacului.

Fără a generaliza, locaţiile unde harul ar trebui să se regăsească din abundenţă s-au transformat în veritabile tribunale care aruncă verdicte irevocabile. Suntem contaminaţi de imaginea deformată a unui Dumnezeu riguros şi neîndurător care ne contabilizează veşnic păcatele, clasificându-le după criterii precise.

Pentru cititorul român perspectiva prezentata de Philip Yancey în cartea „Tulburătoarele descoperiri ale harului” este şocantă însă biblică. Coexistăm în acest spaţiu răsăritean cu ideologii care ne-au influenţat sistematic gândirea, astfel că am ajuns să gândim comercial când este vorba de relaţia cu Dumnezeu. Este greu de acceptat graţia divină fără a oferi nimic la schimb. Instinctul ne spune că trebuie să înfăptuim ceva pentru a fi acceptati. Ca evanghelici nu dăm dovadă de consecvenţă, suntem augustinieni în gândire, credem în mântuirea prin har, şi pelagianişti în practică, accentuăm efortul uman.

Harul se manifestă în ipostaze atât de variate încât mi-e greu să-i găsesc o definiţie, mărturiseşte Philip Yancey. Prin har se înţelege faptul că nimic din ceea ce am înfăptui nu-l poate determina pe Dumnezeu să ne iubească mai mult. Pe de altă parte, prin har se înţelege faptul că nimic din ceea ce am înfătui nu-l poate determina pe Dumnezeu să ne iubească mai puţin.

Există un remediu cât se poate de simplu pentru cei care pun la îndoială iubirea şi harul lui Dumnezeu : ilustrările biblice ale oamenilor pe care îi iubeşte Dumnezeu. Iacov a îndrăznit să se ia la trântă cu Dumnezeu şi lovit pentru totdeauna la încheietura coapsei a devenit magistratul poporului lui Dumnezeu. Biblia vorbeşte deopotrivă despre un ucigaş şi un vinovat de adulter care a căpătat în cele din urmă renumele celui mai de seamă împărat al Vechiului Testament, un „om după inima lui Dumnezeu”. Tot în biblie se spune despre o biserică al cărei conducător este un ucenic care se blestemase şi se jurase că nu-l cunoşte pe Isus, mai găsim şi despre un misionar ales dintre prigonitorii creştinătăţii. După o astfel de enumerare interogaţia paulină „să păcătuim mereu să se înmultească harul? este îndreptăţită. Răspunsul a rămas acelaşi, nicidecum, şi îl regăsim nealterat în cartea „Tulburătoarele descoperiri ale harului”. Philip Yancey afirmă răspicat că premiza harului este tocmai imperfecţiunea noastră, nu degeaba biserica a fost întemeiată de un trădător bun de gură, Petru şi un fost terorist, Pavel.

Provocatoare, pe alocuri şocantă, cartea „Tulburătoarele descoperiri ale harului” este de departe cea mai bună carte scrisă de Philip Yancey. A riscat enorm expunând public convingeri ce nu prea sunt populare riscand pe de alta parte sa fie gresit interpretat de cei care cauta scuze pentru trairea pacatoasă.

Înainte de publicarea cărţii Philip Yancey i-a spus lui Larry Crabb : cred că aceasta a fost misiunea mea pe pământ. Nu ştim dacă doar pentru aceasta însă parcurgerea acestui material este necesară pentru revederea acelor pasaje biblice care arată clar că peste toţi, inclusiv peste noi sofisticaţii păcătoşi moderni, harul coboară ca întodeauna – gratis, necondiţionat, din partea casei.

Într-o lume şi aşa tulburată Philip Yancey vine cu un mesaj care răvăşeşte mentalitatea credinciosului, prin claritatea explicării harului lui Dumnezeu. Harul nu poate fi prezentat decât în urma experimentării, iar rasistul Yancey – aceasta se pare ca a fost una din problemele sale în tinereţe – a experimentat graţia lui Dumnezeu. Sensibilitatea acestui subiect i-a ţinut pe mulţi departe de abordarea sa. Pentru unii predicatori a vorbi despre har este ca o invitaţie la a păcătui de aici şi reticenţa. Constatarea lui Philip Yancey cu privire la vizibilitatea harului este cutremurătoare şi se regăseşte în capitolul „O lume văduvită de har”. Harul reprezintă cel mai de preţ dar pe care îl poate aduce o biserică lumii, novă spirituală care izbucneşte în mijlocul nostru cu o forţă inimaginabil mai mare decât a răzbunării, a rasismului, a urii. Din păcate, în condiţiile unei lumi care are nevoie ca de aer de inonirea harului, biserica nu reprezintă decât o formă în plus a înstrăinării de el. Astăzi legalismul şi-a schimbat orientarea. În condiţiile unei culturi marcat seculare, biserica îşi vădeşte mai degrabă înstrăinarea de har prin afişarea unui spirit de superioritate morală ori a unei atitudini radicale, împotriva adversarilor cu care se confruntă în cadrul aşa numitelor războaie culturale. Dacă Philip Yancey, era pastor nu cred că ar fi scris atât de direct şi tăios, rece ca raţiunea. Însă este doar un jurnalist de succes care-şi foloseşte darul observării pentru a verbaliza ceea ce nouă ne este frică să gândim chiar. În cartea „Tulburătoarele descoperiri ale harului” nu critică biserica locală însă nu poate să spună ceea ce ea nu este. Perspectiva prezentată este una sumbră care arată clar că preocupările bisericii de azi sunt departe de inima lui Dumnezeu. Dumnezeul prezentat de Yancey este descris ca „tatăl bolnav de iubire”. Conceptul unei iubiri pe care Dumnezeu o împărtăşeşte fără plată, în lipsa oricăror determinări, se opune oricărui instinct al umanităţii. Calea budistă întemeiată pe opt cerinţe, doctrina hinduistă a karmei, legământul iudaic, codul musulman de legi – toate aceste moduri de gândire presupun anumite modalităţi de a-ţi merita încuviinţarea divină. Singur creştinismul are îndrăzneala de a defini iubirea lui Dumnezeu ca fiind necondiţionată. Conştient de rezistenţa înnăscută a omului faţă de har, Isus se referea adeseori la el. Cuvintele Sale zugrăvesc o lume scăldată în har : un loc în care soarele răsare atât peste cei buni, cât şi peste cei răi; unde păsările cerului nu seamănă, nici nu seceră, şi sunt hrănite; unde crinii de pe câmp nici nu torc, nici nu ţes, şi sunt îmbrăcaţi. Asemenea unui oaspete dintr-o ţară străină care bagă de seamă ceea ce oamenii din partea locului n-au ochi să vadă, Isus vedea harul pretutindeni. Cu toate acestea, n-a stat nicodată să analizeze ori să definească harul şi n-a folosit aproape niciodată cuvântul har. Esenţa harului însă a fost desluşit arătată în pildele folosite de Mântuitorul în momentele de învăţătură.

Dacă ai mai citit vreo carte de-a lui Yancey vei sesiza în „Tulburătoarele descoperiri ale harului” aspecte novatoare în abordarea subiectului. Pare ca merge deductiv şi anume de la problemă la textul Scripturii însă aceasta este doar o abordare care face textul cărţii mai accesibil. Spre deosebire care cartea lui Petru Popovici „Harul lui Dumnezeu”, Yancey duce mesajul Cristic în stradă, îşi permite să analizeze lucid contemporanul. Cartea se citeşte de la cap la coadă în integralitatea ei. Yancey nu îşi propune să epuizeze subiectul în primele capitole astfel că numai după parcurgerea celor 20 de capitole înţelegi că toate mişcările sufletului se supun unor legi de natura gravitaţiei fizice. Harul reprezintă singura execepţie.